De-aia Mai Beau Cateodata «Works 100%»

Nu bea de supărare, deși viața îi oferise destule motive să strângă din dinți. Nu bea nici de bucurie debordantă, pentru că fericirea lui era mereu una mută, așezată. Bea pentru a opri zgomotul. Era un zgomot alb, compus din termene limită la birou, facturi care se adunau pe colțul mesei, motorul mașinii care începuse să bată ciudat și acea tăcere apăsătoare care se lăsase în casă de când copiii plecaseră la facultate.

Își aminti de bunicul său, un om care mirosea mereu a pământ reavăn și a tutun ieftin. Bătrânul stătea mereu pe prispă, cu o cană de tablă plină cu vin rece de tăpșan, privind spre dealuri. Când Andrei, copil fiind, îl întreba de ce nu merge la culcare, bunicul îi răspundea cu un zâmbet șiret: „Andrule, vinul ăsta nu e pentru sete. E ca să poți sta de vorbă cu tine fără să te cerți.”

Pe măsură ce fundul paharului se apropia, lumea devenea mai rotundă, marginile tăioase ale problemelor se toceau. Nu mai era managerul stresat, tatăl absent sau soțul prea obosit. Era doar un om care își recâștiga dreptul la liniște. De-aia mai beau cateodata

În seara aceea, primul pahar de vin roșu, greu și parfumat, a fost ca o cortină care cădea peste restul lumii. Cu prima înghițitură, pixelii agitați ai zilei au început să se estompeze.

Andrei nu era un bărbat al extremelor. Nu-l vedeai niciodată clătinându-se pe picioare și nici nu era clientul fidel al cârciumilor de cartier unde timpul se măsoară în numărul de scaune răsturnate. El avea ritualul lui, discret și aproape solemn, într-un colț de sufragerie unde lumina felinarului de afară desena dungi portocalii pe perete. Nu bea de supărare, deși viața îi oferise

Acum, la cincizeci de ani, Andrei înțelegea perfect. Paharul din fața lui nu era o fugă, ci o ancoră. Îl ajuta să ignore notificările telefonului care vibra pe noptieră și să se concentreze pe gustul de mure sălbatice și pe amintirea unei veri de demult, când singura lui grijă era cât de rece e apa gârlei.

A pus paharul gol pe masă, a stins lumina și a rămas câteva secunde privind reflexia lunii în sticlă. De-aia mai bea el câteodată: nu ca să uite cine este, ci ca să-și amintească cine a fost înainte ca lumea să-l învețe să fie ocupat. Era un zgomot alb, compus din termene limită

„De-aia mai beau câteodată,” își spunea el în gând, în timp ce dopul de plută părăsea gâtul sticlei cu un sunet sec, aproape ca o eliberare.